Versiunea din 6 iulie 2013
Cine citește hadith-urile musulmane ar putea ajunge la concluzia că islamul este în primul rând un legalism care i-ar face pe fariseii din vremea lui Isus să se simtă ca acasă. Sufismul este alcătuit dintr-un număr mare de secte islamice interconectate, reprezentând o reacție împotriva acestei concentrări asupra ritualurilor și practicilor. Islamul ortodox vorbește puțin despre inimă și despre dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeu; sufismul susține că adevărata religie este adevărul interior, nu practica exterioară. Creștinismul, în schimb, subliniază importanța atât a aspectului interior, cât și a celui exterior.
Vom discuta despre credințele sufiste, liderii sufisti, „denominațiunile” sufiste în general, iar apoi ne vom concentra pe compararea sufismului cu creștinismul.
Câteva credințe sufi
Sufismul a susținut întotdeauna că este musulman, dar a avut o relație tensionată cu islamul sunnit și cel șiit. Scrierile sufiste menționează creștini, gnostici și zoroastrieni (magii). Se pare că diverse școli sufiste au fost influențate de acestea, precum și de influența indiană. Unii sufiți au un stil de viață asemănător celui monahal, ceea ce indică, probabil, o influență creștină.
Legea islamică strictă și cei cinci stâlpi ai islamului sunt ca un „profesor” despre care sufiții spun că este potrivit pentru alții, dar ei au depășit nevoia de a-l urma. În schimb, sufiții urmează cărți pe care alți musulmani nu le urmează.
al-Khidr/Khadir (Cel Verde) este o ființă nemuritoare despre care sufiții cred că își poate reînnoi tinerețea. Khidr poate ucide oameni și totuși să rămână fără vină. Unii lideri sufiți au susținut că al-Khidr i-a învățat personal.
Bukhari, vol. 1, cartea 3, capitolul 45, nr. 124, pag. 90-93, conține un hadith destul de lung despre al-Khadir, un contemporan al lui Moise care era mai învățat decât acesta. Allah i-a arătat lui Moise cum să-l întâlnească pe al-Khadir, iar Moise a cerut să învețe de la el. al-Khadir l-a avertizat pe Moise că acesta nu era suficient de răbdător. Apoi, al-Khadir a făcut trei lucruri:
1. I-au rugat pe oamenii de pe o barcă să-i ia la bord. Echipajul, recunoscându-l pe al-Khadir, a făcut acest lucru gratuit. Al-Khadir a smuls o scândură pentru ca barca să se scufunde, riscând să-i înece pe marinari.
2. Cei doi au văzut niște băieți jucându-se, iar al-Khadir i-a smuls capul unui băiat, ucigându-l.
3. Unii oameni au refuzat să le dea mâncare lui Moise și lui al-Khadir, iar după aceea al-Khadir le-a reparat un zid care era pe punctul de a se prăbuși.
Convingerea fundamentală a sufismului este că oamenii pot fi Una cu Dumnezeu. Astfel, un sufi care este „una cu Dumnezeu” ar putea fi considerat Allah însuși, deoarece este una cu Allah. Acest lucru este similar cu misticismul creștin eretic din Evul Mediu, care pune accentul pe experiență și susține că ei înșiși ar putea fi Dumnezeu.
Căutarea și experiența constituie un motiv cheie al sufismului. Foamea de a fi satisfăcut și mulțumirea sunt considerate un dar, iar sufiul trăiește pentru ziua de azi. Căutarea lui Dumnezeu este comparată de ei cu căutarea prieteniei, a vinului, a stării de ebrietate și a relațiilor sexuale ilicite.
Cunoașterea secretă a sufiților: „Domnia are un secret care, dacă ar fi dezvăluit, ar distruge profeția; iar profeția are un secret care, dacă ar fi divulgat, ar anula cunoașterea, iar gnosticii au un secret care, dacă ar fi manifestat de Dumnezeu, ar reduce legea la nimic.” Atribuit lui al-Tustari (d. 896 d.Hr.) (Fazlur Rahman, Islam, ediția a II-a, p. 142). Un „secret” care ar putea duce la uciderea sufiților de către alți musulmani, dacă aceștia ar afla despre el, este faptul că ei cred că divinitatea se află în interiorul lor, astfel încât pot fi considerați o parte a lui Allah.
Disimularea (taqiyya) este modul în care multe secte ghulat, nu doar sufiții, supraviețuiesc într-o lume musulmană ortodoxă. Disimularea este doctrina conform căreia este acceptabil să minți cu privire la ceea ce crezi și practici pentru a scăpa de persecuțiile religioase. De exemplu, învățăturile despre anihilare sunt explicate ca fiind enunțuri „fără responsabilitate” rostite în „starea de extaz”, potrivit lui Rahman (p. 135). Primii musulmani practicau disimularea la Mecca, conform lui Bukhari, vol. 9, cartea 83, capitolul 1, nr. 5, p. 3: „… Amintiți-vă că și voi v-ați ascuns credința (islamul) la Mecca înainte.”
Durerea este un element al sufismului. Se spune că, dacă durerea îl apropie pe cineva de Dumnezeu, atunci durerea este bună. Prin urmare, unii sufiți se „flagelau” cu bice pentru a-și însângera spatele și a-și provoca durere, deoarece consideră că Allah dorește acest lucru.
Venerația (pentru a folosi un termen catolic) este comună atât în sufism, cât și în islamul șiit. Potrivit unor sufiți, Mahomed a fost lumina primordială în preexistența sa, iar universul se învârte în jurul unora dintre sfinții sufiți.
Etapele experienței sufi
Încă din jurul anului 859 d.Hr., în primele zile ale sufismului, etapele (numite maqamat) pe care se spune că le parcurge un sufi au constituit una dintre credințele centrale. Acestea variază în funcție de sectă, dar iată o secvență tipică.
1. Pocăința pentru păcate și pentru viața lumească
2. Abținerea de la dorințele lumii.
3. Răbdarea în așteptarea trăirii lui Dumnezeu
4. Recunoștința pentru existența lor în Dumnezeu
5. Încrederea în Dumnezeu
6. Bucuria de a-L simți pe Dumnezeu
7. Absorbirea sinelui în divin
8. Mulți propovăduiesc anihilarea sinelui în divin
Pocăința: Când Coranul spune să ai încredere în Dumnezeu, sufiții echivalează acest lucru cu renunțarea la lume.
Plăcerea sau experiența îmbătătoare este o trăsătură distinctivă a sufismului. Pentru unii, aceasta înseamnă doar o experiență emoțională. Aceasta este adesea comparată cu starea de ebrietate provocată de vin, iar alți sufiți chiar beau vin și se îmbată. Sufiții pot justifica numeroasele referiri la vin și chiar la taverne din religia lor ca fiind o metaforă pentru extazul spiritual. La urma urmei, chiar și hadisurile spun că musulmanii vor bea vin în Rai. Cu toate acestea, mulți dintre ei cred că este în regulă să bea și alcool. Câteva secte sufi fumează hașiș ca parte a religiei lor, dar majoritatea nu o fac.
Absorbția/Anihilarea (fana’) este doctrina înlocuirii atributelor umane cu cele divine. Aceasta a fost predată de Abu Yazid al-Bistami (d. 874/877 d.Hr.). Iată câteva dintre afirmațiile sale destul de surprinzătoare:
„Lăudat fie eu; cât de mare este măreția mea”
„Eu sunt Domnul vostru”
„Steagul meu este mai mare decât cel al lui Muhammad”
Lideri sufiți
Deși nu cunoaștem cu certitudine originea cuvântului „sufi”, acesta provine probabil de la cuvântul „suf”, care înseamnă „lână”. Iată câțiva dintre cei mai renumiți lideri.
Rabi’a/Rabiah al-’Adawiya (decedată în 801 d.Hr.) a fost una dintre puținele femei care au fost învățătoare religioase musulmane.
Harith al-Nuhasibi (decedat în 857 d.Hr.) s-a convertit de la islamul raționalist
Dhu’l-Nun din Egipt (decedat în 859 d.Hr.) a formulat etapele sufismului.
Al-Hakim al-Tirmidhi (decedat în 898 d.Hr.) – Nu are nicio legătură cu Tirmidhi, cel care a adunat hadith-urile
Junayd din Bagdad (decedat în 910/911 d.Hr.) a fost un „sufi sobru” care a negat absorbția totală în Dumnezeu.
Al-Hallaj (Husain al-Mansur) a propovăduit înlocuirea umanității cu divinitatea și s-a identificat cu Dumnezeu. De asemenea, el a învățat că poți face pelerinajul la Hajj doar în spirit. În anul 922 d.Hr., a fost biciuit, mutilat în public, atârnat de un cârlig, decapitat, iar apoi trupul său a fost ars. Se pare că musulmanii ortodocși erau nemulțumiți de el.
Abu Nasr al-Farabi (870-950 d.Hr.), născut în Farab, Turkistan, a fost un renumit filosof neoplatonist și sufi. El l-a prezentat pe Dumnezeu ca fiind „motorul nemișcat” și i-a familiarizat pe mulți cu gândirea lui Aristotel.
Al-Ghazali (1058-1111 d.Hr.) a fost mai întâi sceptic înainte de a deveni sufi. S-a întors la predare în 1106, cu cinci ani înainte de moartea sa. Al-Ghazali s-a opus influenței neoplatoniste în islam, preferând mai degrabă logica aristotelică. El a scris lucrarea „Renașterea științelor religioase”, în care a vorbit despre practicile rituale, obiceiurile sociale, viciile care duc în Iad și virtuțile care duc în Paradis. El a jucat un rol esențial în obținerea unui anumit grad de acceptare a sufismului în rândul sunniților.
Khararas a fost un sufi care s-a opus autoanihilării și a propovăduit doctrina „supraviețuirii” alături de Dumnezeu, a regăsirii de sine. Pace și integritate pentru îndeplinirea îndatoririlor față de Dumnezeu
Maulana Jalal-uddin Rumi (Mohammed ben Mohammed bin Husain al-Balkhi) (născut în 1207 în Balkh, Afganistan, și crescut în Rum, Turcia) a murit în anul 1273 d.Hr. El a scris una dintre cele mai populare colecții de opere despre sufism și a fondat Ordinul Sufi Mevleviye/Maulawiya. Nu vom discuta aici despre Rumi, deoarece există o lucrare întreagă dedicată lui.
Ordinele sufiste sau „Căile”
Sufiștii au fost asociați cu unele mișcări berbere și cu musulmanii care luptau împotriva europenilor în Africa. Mulți soldați ieniceri erau sufiști, iar sufiștii se regăsesc atât în islamul sunnit, cât și în cel șiit. Numărul ordinelor sufi este foarte mare, potrivit savantului islamic Fazlur Rahman în lucrarea sa „Islam”, p. 157. Iată câteva dintre principalele secte.
Ordinul Qadiriya a fost fondat de fostul hanbalit 'Abd al-Qadir al-Gilani, născut în 1077 d.Hr. Este una dintre cele mai vechi secte, cea mai numeroasă și cea mai pașnică. Ei recită: „Caut iertarea lui Dumnezeu, Cel Atotputernic. Slavă lui Dumnezeu, O, Dumnezeule! Binecuvântează-l pe stăpânul nostru Muhammad, familia sa și tovarășii săi.” (de 100 de ori), „Nu există alt dumnezeu în afară de Allah.” (de 500 de ori) (Rahman, p. 160)
Ordinul Mevleviye/Maulawiya a fost fondat de Jalal al-Din Rumi (d. 1273). Fazlur Rahman afirmă că acesta este principalul ordin urban dintre sufiții turci. Nu trebuie confundat cu ordinul Mawlaniya, pe care turcii l-au persecutat încă din 1925.
Ordinul indian Chishtiya/Cishtiyya a fost fondat de Mu’an al-Din Chishi (1141-1236 d.Hr.). Ei fac pelerinaje la mormântul său, așa cum a făcut și Akbar, împăratul Indiei. Sunt pacifisti care se deosebesc de mulți musulmani prin faptul că consideră răzbunarea ca fiind greșită. Spre deosebire de mulți sufiți, ei nu cred în disimulare. În timp ce majoritatea musulmanilor doresc un stat islamic, ei cred în neimplicarea în guvernare. Acest lucru se întâmplă în ciuda numeroaselor hadith-uri sunnite privind guvernarea islamică. Ei practică controlul respirației, la fel ca yoghinii. Cartea lor principală este „Awaif al-Ma-arif”.
Ordinul Khwajagan din Asia Centrală a dat naștere ordinului Yasawiya, cel mai vechi ordin turc. Baha’ al-Din din Bukhara (d. 1389 d.Hr.) a fost un membru al ordinului Khwajagan care s-a desprins de acesta și a fondat ordinul Naqshbandiya în India. Totuși, ei susțineau că ordinul lor provine de la Abu Bakr, ceea ce arată că se declară sunniți.
Ordinul persan Subhawardiya a fost fondat de 'Umar al-Suhrawardi (decedat în 1236). Acesta susține că provine de fapt de la califul 'Umar, așa că se încadrează, de asemenea, în tabăra sunnită. Este prezent în India, Pakistan și Afganistan.
Ordinul Rifa’iya a fost fondat de Ahmad al-Rifa’i (decedat în 1182). Este prezent în Turcia, Egipt și Asia de Sud-Est.
Ordinul Sa’diya/Jibawiya ar fi fost fondat de Sa’d al-Din (decedat în 1300 la Damasc).
Ordinul Sanusiya se distinge prin doctrina celor 60.000 de lumini. Accentul pe care îl pun pe lumină amintește de unele învățături gnostice.
Ordinul Tijaniya din Africa a fost înființat în jurul anului 1781 la Fez de către Ahmad al-Tijani (d. 1815 d.Hr.). Acesta provine din ordinul persan Khalwati/Khalwatiya, care a fost fondat de 'Umar al-Khalwati (d. 1398). Acest ordin este prezent în Turcia, Egipt și nord-vestul Africii. Acest ordin provine din ordinul Shadhili. Din Shadhiliya a luat naștere ordinul Madoniyya în 1847, care a fost un rival al ordinului Sanusiya.
Alte ordine mai puțin cunoscute
Ordinul Bektashi/Bektashiya a luat naștere din ordinul Yawawiya, care la rândul său a provenit din ordinul Khwajagan. Acesta conține elemente de șamanism, islam șiit și unele influențe creștine. Era secta islamică populară printre ieniceri și supraviețuiește și astăzi în Albania. Ei cred într-o „Treime” formată din Allah, Mahomed și Ali. Ei sărbătoresc noii membri cu vin (alcoolic), pâine și brânză.
Qalanderi/Kalenderi erau un ordin sufi care nu era cu adevărat legat de islam, având multe învățături preislamice. S-au revoltat împotriva turcilor în 1526-1527. Divanul lui Hafez îi menționează în sens negativ.
Ma-Ming Hsin a fondat, în ultima parte a secolului al XVIII-lea, un ordin sufi în China.
Ibn el/al-Arabi din Murcia (în Spania) a fondat un ordin panteist, afirmând că totul face parte din Dumnezeu. Una dintre puținele femei lider a fost învățătoarea sa sufi, Fatima bint Waliyya („Sufiștii”, p. 159)
Experiența trebuie să fie cu Dumnezeul cel adevărat
Conform Coranului, Mohamed a avut experiențe mistice. În timp ce majoritatea musulmanilor consideră că nimeni altcineva nu ar trebui să aibă acest tip de relație mistică, sufiții cred că și ei ar trebui să aibă astfel de experiențe mistice. În timp ce islamul nesufi discută despre Dumnezeu, sufiții doresc să caute experiența cu Dumnezeu.
Experiența care contravine revelației lui Dumnezeu este o experiență înșelătoare. Închinarea și rugăciunea nu sunt neapărat bune; depinde de obiectul închinării și al rugăciunii. Musulmanii sunt de acord cu creștinii că Moise, David, Isus și alții ne-au transmis mesaje de la Dumnezeu. Dacă nu urmăm ceea ce Dumnezeu a revelat, atunci nu-L urmăm pe Dumnezeu. Isus a spus: „…Dacă cineva Mă iubește, va păzi cuvântul Meu. Tatăl Meu îl va iubi, și Noi vom veni la el și ne vom face locuința la el. Cine nu Mă iubește, nu păzește cuvintele Mele. Cuvântul pe care îl auziți nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis. Toate acestea vi le-am spus cât timp sunt încă cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl îl va trimite în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile și vă va aminti tot ce v-am spus. Pace vă las vouă; pacea Mea v-o dau. Nu v-o dau așa cum o dă lumea. ” (Ioan 14:23-27a) – în manuscrisele p66, cca. 125-150 d.Hr., și p75, 175-255 d.Hr.
Scopul tuturor religiilor este acțiunea sau contemplarea? Răspunsul practic diferă între islamul sufi și cel nesufi. Creștinismul are un al treilea răspuns: scopul adevăratei religii este Dumnezeu. Creștinismul include acțiunea, contemplarea și credința, dar se concentrează în primul rând pe a-L mulțumi pe Dumnezeu. Nu înseamnă doar respectarea regulilor și nici doar căutarea experienței.
Reacțiile musulmanilor tradiționali față de sufism
Sura 42:51 spune: „Nu se cuvine ca Dumnezeu să vorbească unui om decât prin inspirație, sau din spatele unui văl, sau prin trimiterea unui Mesager care să reveleze, cu permisiunea lui Dumnezeu, ceea ce Dumnezeu dorește: căci El este Cel Preaînalt, Cel Preaințelept.” Sura 42:51
Reacțiile față de sufism includ toleranța, opoziția și execuția. Există un hadith anti-sufi care este în mod clar fabricat. Pe de altă parte, mulți musulmani nesufi sunt familiarizați cu sufismul și îl respectă, citind unele dintre poeziile sufi. Primii sufiți, precum al-Hallaj, afirmau fără ocolișuri că ei erau Dumnezeu; al-Hallaj a fost executat, iar trupul său a fost apoi mutilat. Sufiții ulteriori, precum Rumi, încă vorbesc cu apreciere despre al-Hallaj, inclusiv despre celebra sa afirmație „Lăudat fie eu”.
Sufiștii au fost persecutați în Iran sub domnia lui Khomeini, dar și mulți sunniți i-au persecutat. Alții i-au tolerat pe sufiști; iar mulți din armata otomană erau sufiști.
Compararea sufismului cu creștinismul
Sufismul este o ramură a islamului, dar sufiții au o mai mare considerație pentru învățăturile lui Iisus decât majoritatea musulmanilor. La un extrem, o carte a maestrului sufi Javad Nurkhbhsh din ordinul Nihmatullahi, intitulată „Iisus în ochii sufiților”, afirmă că sufiții se îndreaptă mult mai mult către Iisus decât către Mahomed pentru inspirație, îndrumare și ca model de urmat! Cu toate acestea, majoritatea sufiților nu ar afirma acest lucru, iar nu toți sufiții recunosc că Iisus este mai divin decât oricine altcineva.
S-ar putea încerca o comparație între islamul sufi și creștinism, deoarece ambele pun accentul pe experiență. Referințele se găsesc la sfârșit, astfel încât să puteți vedea dacă reușiți să ghiciți care este care.
Punctul central
„O, Doamne, Domnul nostru, cât de măreț este numele Tău pe tot pământul!” (Psalmul 8:1 – vorbește David)
„Eu sunt tăblița bine păstrată.” Acest lucru este interesant, deoarece Sura 85:20-22 spune că Coranul este cel păstrat pe o tăbliță [în Ceruri].
„I-am spus lui ***: «Tu ești Domnul meu; nu am nimic bun în afară de Tine.»” (Psalmul 16:2; *** este DOMNUL)
El a mai spus: „L-am văzut pe *** umblând în jurul meu.” Despre Dumnezeu se spune: „Ascultarea ta față de mine este mai mare decât ascultarea mea față de Tine.” *** sunt „Ka’aba”
(Spus de Bayazid Bestami (decedat în 874/877 d.Hr.) și preluat din The Essential Rumi, p. 288.)
„Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. Așa cum nici o ramură nu poate aduce roadă de una singură dacă nu rămâne în viță, nici voi nu puteți aduce roadă dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, iar voi sunteți ramurile. Cel care rămâne în Mine, și Eu în el, va aduce multă roadă. Căci fără Mine nu puteți face nimic.” Isus în Ioan 15:1:4-6
Viziunea despre noi înșine
„Nu faceți nimic din ambiție egoistă sau din mândrie deșartă, ci, cu smerenie, considerați-i pe ceilalți mai importanți decât voi înșivă. Fiecare dintre voi să nu se uite doar la interesele proprii, ci și la interesele celorlalți. Să fie în voi această gândire care a fost și în ***” (Pavel vorbește în Filipeni 2:3-5a. *** este Hristos Isus.)
„Lăudat să fiu eu… Cât de mare este măreția/slava mea… Eu sunt Domnul vostru… Stindardul meu este mai mare decât cel al lui ***.” (Bestami, d. 874/877. *** este Mahomed.)
Căutând
„Te-am căutat din toată inima mea; nu mă lăsa să mă abat de la poruncile Tale. Am ascuns Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.” Psalmul 119:10-11
„O, Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu. Te caut cu ardoare; sufletul meu tânjește după Tine. Trupul meu Te dorește într-o țară uscată și obosită, fără apă.” (Psalmul 63:1 David vorbește din deșertul Iudeei.)
„Această beție a început într-o altă tavernă. Când mă voi întoarce în acel loc, voi fi complet treaz. Între timp, sunt ca o pasăre de pe un alt continent, așezată în această volieră.” (Din Antologia Safa, preluat din The Essential Rumi, p. 2)
„Arată-mi căile Tale, o, ***; învață-mă cărările Tale. Călăuzește-mă în adevărul Tău și învață-mă, căci Tu ești Dumnezeul mântuirii mele; toată ziua Te aștept. Adu-Ți aminte, o, ***, de mila Ta și de dragostea Ta, căci ele dăinuie din veac în veac. ” Psalmul 25:4-6 (David vorbește. *** înseamnă DOMNUL)
Rugăciune și meditație
„Ascultă strigătul meu, Împăratul meu și Dumnezeul meu, căci către Tine mă rog. Dimineața, o, DOAMNE, Tu îmi auzi glasul; la răsăritul zilei îmi înfățișez rugămintea înaintea Ta și aștept cu speranță.” (Psalmul 5:2-3. David vorbește)
„Fie ca cuvintele gurii mele și meditația inimii mele să fie plăcute în ochii Tăi, o, DOAMNE, Stânca mea și ***-ul meu” (Psalmul19:14 . *** este Mântuitorul.)
„*** a primit o învățătură secretă de la *** și i s-a spus să nu o dezvăluie, așa că a șoptit-o în adâncul unei fântâni. Uneori nu ai cu cine să vorbești. Trebuie pur și simplu să pornești singur la drum.” Primul *** este 'Ali, iar al doilea *** este Mohammed. (Mathnawi 4:275-486, extras din The Essential Rumi, p. 195)
Metafore ale vinului
„Mi-ai umplut inima cu o bucurie mai mare decât atunci când grânele și vinul lor [al celorlalți] abundă.” (Ps 4:7)
„Eu sunt cel care bea vin, vinul însuși și cel care toarnă vinul” (spus de Bestami, care a murit în 874/877 d.Hr.) din The Essential Rumi, p. 288)
„Nu vă îmbătați cu vin, care duce la nesăbuință. În schimb, umpleți-vă cu Duhul.” Efeseni 5:18
„Fericit este capul meu: și cu strigăt puternic, vorbesc; spunând: «Briza vieții din pahar o caut». Pe chipul beției, nu se așează posomorârea austerității. Eu sunt discipolul khirkei, băutor de drojdie, plăcut la fire. … Vinule, adu-l, prin decizia lui ***, din inima curată, ca să pot spăla praful ipocriziei cu grația paharului.” (Divanul lui Hafez, p. 399. *** este Hafiz, porecla poetului.
Metafore ale hranei și ale dăruirii
„Sufletul meu este satisfăcut ca de cea mai bogată dintre mâncăruri; cu buze pline de bucurie, gura mea Te va lăuda.” (Psalmul 63:5)
Un *** a bătut la ușa unei case să ceară o bucată de pâine uscată sau umedă, nu conta.
„Aici nu e o brutărie”, a spus proprietarul.
„Ai cumva un pic de cartilaj, atunci?”
„Asta arată a măcelărie?”
„Puțină făină?”
„Auzi cumva o piatră de măcinat?”
„Puțină apă?”
„Asta nu e o fântână.”
Indiferent ce cerea ***, bărbatul făcea vreo glumă obosită și refuza să-i dea ceva.
În cele din urmă, *** a intrat în fugă în casă, și-a ridicat mantia și s-a ghemuit de parcă ar fi vrut să [folosească toaleta]
„Hei, hei!”
„Taci, om trist ce ești. Un loc pustiu e perfect pentru a-ți face nevoile, și, din moment ce aici nu există niciun ființă vie, nici mijloace de trai, locul ăsta are nevoie de fertilizare.”
(The Essential Rumi, p. 116-117, din Mathnawi 6:1250-1257) *** este un derviș.
Cărți religioase sufi
„al-hikam” (Cuvinte înțelepte), compilate de Ibn 'Ata’ Allah (d. 1309)
Mathnawi/Mesnevi – șase cărți scrise de Rumi, cu 30.000–40.000 de versuri (1258–1273 d.Hr.)
Divanul lui Hafez – Există aproximativ douăsprezece genuri majore de poezie persană, iar Hafez se remarcă ca un „Shakespeare” al unuia dintre ele.
Referințe despre sufism
Shah, Idries. Sufiștii. Anchor Books, 1971, 451 pagini.
McCurry, Don. Introducere în islam: casetă despre sufism
Rahman, Fazlur. Islam, ediția a II-a. University of Chicago Press, 1979.